Mustang, amintirea mea frumoasă

Cineva (n-o să-l numesc în toate modurile ori  să-l blestem în toate părțile. Dumnezeu are grijă de toate) mi l-a împușcat pe Mustang.

Câinele pe care eu l-am crescut de mic  (într-un tas albastru, la cât de „mare” era aveau loc de dormit încă vreo 3 cătei de alde dânsul. Cu timpul, când crescuse și eu vrând să-i schimb locul de dormit, că crescuse destul de mare și încăpea în tasul ăla numai cu labele din urmă, așezat, a început să latre la mine să-i las tasul, să nu il iau.)

 Câinele care mă aștepta cu atâta drag acasă (în perioada aia lucram la Mc Donal’s. Dimineața eram la facultate, după amiază eram la lucru. Când veneam acasă sărea pe mine și începea să mă lingă până nu mai avea salivă. Adoram momentele alea.). Câinele cu care eu am atâtea amintiri plăcute (aici, aici, aici, aici)

Doare și mi-i trist.

N-o să mai am la cine să duc oase. N-o să mai aibă  cine să mă schelăie. N-o să mai aibă cine mă umări de fiecare dată când ies din casă. N-o să mai aibă cine mă linge, n-o să am eu cu cine vorbi ca de la om la om. Ultima dată când l-am văzut a fost în vacanța de Anul Nou. Am fost acasă de Crăciun și atunci l-am văzut pentru ultima dată.  Când am ieșit din ogradă i-am zis să fie cuminte și să aibă grijă să nu răcească că era frig afară.

Pentru mine nu contează dacă el era, mai mult sau mai puțin de rasă. Eu am ținut la el ca la oricare alt animal pe care-l am pe lângă casă.

 Nu i-am dorit așa sfârșit.